El Nino

• Hurjui Mihai - XII F
  

El Nino (spaniolă "Iisus" sau "Copilul") se numeşte apariţia unor curenţi anormali şi aperiodici în sistemul oceanografic şi meteorologic al Pacificului ecuatorial. Numele este derivat de la momentul apariţiei, Crăciunul şi provine de la pescarii peruanezi, care au simţit acest fenomen în mod economic, deoarece hoarda de peşti s-a retras din apropierea coastelor Americii de Sud.

El Nino este un curent din Oceanul Pacific ce produce pe tot globul fenomene meteorologice ieşite din comun. Oamenii de ştiinţă au observat că, o dată la cinci până la şapte ani , vânturile permanente din Pacific îşi schimbă uneori direcţia, împingând apele calde spre est, către America de Sud. Fenomenul începe prin ianuarie, în timpul verii din emisferă sudică. Efectele lui se cunosc de secole, dar numai după 1970 oamenii de ştiinţă au înţeles ce este El Nino şi cum perturbă acesta clima de pe glob.

În anii în care se manifestă El Nino clima de pe întregul glob devine extrem de imprevizibilă. Cel mai puternic afectată este regiunea Pacificului. El Nino din 1997-98 a adus inundaţii masive în America de Sud, lăsând fără adăpost mii de oameni. De asemenea, a declanşat un uragan, aducând ploi torenţiale în deşerturile din California şi Nevada. În vestul Pacificului, El Nino aduce vreme caldă şi secetoasă , în anotimpul în care ar trebui să fie umed, fiind cauza unor incendii în pădurile din Australia şi Indonezia.

Au fost semnalate numeroase cazuri de furtuni puternice în timpul cărora au căzut din cer broaşte, peşti şi alte animale. O posibilă explicaţie a acestui fenomen neobişnuit este că bietele vietăţi au fost ridicate în aer de tornade, purtate la mari depărtări de către curenţii de aer şi apoi au căzut pe pământ o dată cu ploaia.

Există numeroase teorii ce încearcă să explice originea misterioaselor figuri ce apar pe câmpurile cultivate de pe tot globul, denumite, de obicei, ,,cercuri în lanuri”. Unii cred că ele sunt opera navelor extraterestre. Se pare că anumite figuri sunt consecinţa unor fenomene meteorologice ieşite din comun , cum ar fi nişte mici tornade sau furtuni electrice.

Oamenii de ştiinţă consideră că încălzirea globală a intensificat fenomenul El Nino, în ultimii ani.

La Nina - ,,Fetita”- este un curent cu efecte inverse decât El Nino. Rezultă o variantă cu exagerări a condiţiilor meteorologice normale.

El Nino opreşte curenţii ce aduc substanţe nutritive de la fundul oceanului către suprafaţă, afectând sursele de hrană ale animalelor marine.
ENSO - acestea sunt intitialele denumirii ,,El Nino Southern Oscillation” ( Oscilaţia sudică El Nino)- expresie prin care oamenii de ştiinţă desemnează fenomenul cunoscut că El Nino.

A apărut din Pacificul Tropical, spre sfârşitul anului 1997, aducând cu el mai multă energie decât un milion de bombe de tipul celei de la Hiroşima. Timp de opt luni, 1997-98, marele El Nino a dat peste cap toate caracteristicile climatice din toată lumea, ucigând, aproximativ 2100 de persoane şi producând pagube materiale de cel puţin 33 miliarde de dolari.

El Nino apare la fiecare trei-şapte ani, cu grade variate de intensitate, însă poate fi resimţit în întreaga lume timp de peste un an. Perioada 1990 - 1994 este considerată cea mai lungă de pînă în prezent. La Nina este fenomenul opus ca manifestare şi se referă la răcirea apelor Pacificului de Est. În zonele unde El Nino determină apariţia inundaţiilor, La Nina aduce secete şi unde iernile sînt neobişnuit de blînde din cauza lui El Nino, devin foarte aspre. Cele două fenomene apăr de circa 30 de ori într-un interval de o sută de ani. De-a lungul anilor, apariţia lui La Nina a fost mult mai puţin previzibilă decât cea a lui El Nino. Dar ambele evenimente sunt acum mult mai bine înţelese decât înainte. Acest lucru se întâmplă deoarece acest El Nino este primul care va fi ţinut minte pentru ceva mai mult decât o serie de dezastre. Acum, pentru prima dată în istorie, climatologii au putut prevedea inundaţiile catastrofale cu luni înainte, permiţând populaţiilor ameninţate să se pregătească.

În nordul Peru-ului, avertismentele au permis multor fermieri şi pescari să folosesca părţile pozitive ale lui El Nino. Pe pământuri care de obicei erau deşertice a crescut iarbă, permiţând creşterea vacilor. Orezul şi fasolea au putut fi cultivate în zone prea aride pentru ele; pescarii au putut planifica pescuitul în apele mai apropiate de coasta, de obicei prea reci.

Efectele previziunilor pot fi foarte importante. De exemplu, crescătorii de cafea din Kenia au o cerere mai mare pentru cafeaua lor când seceta distruge recoltele din Brazilia şi Indonezia. Producţia de ulei de palmier din Filipine scade în timpul lui El Nino. Ţările care prevăd aceste evoluţii pot prospera.

Cel puţin, pregătirea poate salva vieţi. Chiar şi în săracul Peru, construirea de canale şi acumularea de rezerve a salvat sute de vieţi în 1997-98. Multe zone afectate s-au putut pregăti pentru inundaţii şi foc, migraţii şi epidemii. Există înregistrări scrise despre El Nino în Peru din 1525 şi cercetătorii au găsit dovezi geologice al prezenţei lui El Nino pe coasta peruviană acum 13.000 de ani. Incaşii ştiau de acest fenomen. Oraşele erau construite pe dealuri, iar proviziile erau păstrate în munţi.

Restul lumii nu a fost interesat în El Nino până după devastatorul fenomen din 1982-83. Cel mai important efort de urmărire al fenomenului a fost TAO, o reţea de 70 de balize plutitoare de-a lungul Pacificului ecuatorial. Terminat în 1994, TAO este acum primul sistem de avertizare globală asupra schimbărilor de temperatură din ocean. Datorită acestor balize şi a altor metode, climatologii au acum destulă informaţie pentru a dezvolta teorii despre ceea ce se întâmplă în timpuri normale şi în timpul fenomenelor El Nino şi La Nina.

Vremea este atât de variabilă încât este greu să numeşti ceva "normal". Dar în majoritatea anilor, climatul din Pacificul ecuatorial este guvernat de un anumit model. Soarele încălzeşte suprafaţa apei în vestul oceanului, înspre Australia şi Indonezia, cauzând ridicarea unor volume uriaşe de aer cald şi umed ce formează o depresiune la suprafaţa oceanului. Pe măsură ce masa de aer se ridică şi se răceşte apar ploile ce contribuie la musonii din această zonă.

Acum mult mai uscat şi la o înălţime foarte mare, aerul se îndreaptă spre est, condus de vânturile din înaltul atmosferei, răcindu-se şi mai mult pe parcursul călătoriei. Când ajunge în vestul Americii, începe să coboare, fiind apoi dus înapoi spre Australia şi Indonezia. Acest circuit gigantic este numit circuitul Walker, după Sir Albert Walker, englezul care a studiat fenomenul în 1920.

2009/2010 se aşteaptă a fi un an cu El Nino.

Galerie foto: